Apel către Ministerul Românilor de Pretutindeni: „Nu ne mai învrăjbiți!”

Apel către Ministerul Românilor de Pretutindeni: „Opriți-vă! Ori ne lăsați în pace, ori ne ajutați cu adevărat, dar nu ne mai învrăjbiți!”

Când am plecat de-acasă am aruncat în valiză, printre visele și planurile noastre, tradițiile, limba și mândria de a fi „român”. Acum, vreți să ni le luați și pe acestea!

Ne-ați luat tot, tot ceea ce vă încăpea în buzunare și în portofele. Ne-ați luat  dreptul de a ne bucura de locul unde ne-am născut, dreptul de a ne crește copiii acolo unde ni s-au născut strămoșii, chiar și dreptul de a fi îngropați „acasă”, iar acum v-ați pus în gând să ne luați și fărâma de „român” pe care o mai purtăm în suflet.

Spun fărâmă, pentru că atât ne-a mai rămas… o fărâmă!

Corupția, mizeria (la propriu și la figurat), jocurile voastre de putere ne-au schilodit mândria aceea fără margini de „a fi români”.

Mi-e rușine atunci când un copil mă înjură „în dulcele grai strămoșesc” la semaforul din centrul Madridului, pentru că nu i-am dat o monedă. Sau atunci când un „brunețel” îmi strigă în limba lui Eminescu „te-ai ajuns, fă! F…-…-te-n gură!” doar pentru că nu l-am lăsat să-mi șteargă parbrizul.

Mi-e rușine să citesc că suntem pe locul întâi în lume la video-chat. Nici cu românii de pe plaiurile lui Cervantes situația nu-i mai roz. Compatrioatele noastre sunt o prezență constantă în decorul locurilor de moravuri ușoare. Iar știrile despre românce exploatate deja nu mai trezesc niciun interes.

Mă cutremur atunci când văd știri despre copii români abandonați în Diaspora, iar indignarea-mi crește când observ că pentru ei nu există niciul fel de program Start-up, nici gogoși sau clase de Limbă, Cultură și Civilizație Română.

Poate a făcut cineva o statistică, și-n graba cu care se schimbă Guvernele a uitat s-o facă publică.

Poate că există chiar și un departament pentru monitorizarea copiilor prinși în hârțogăria dintre state, și-n nebunia luptei cu „monstrul corupției” au uitat să-l facă public.

Poate există vreo autoritate care pregătește o campanie de monitorizare și informare a tinerelor din parcări și sensuri giratorii, pe care le-ați observat și voi, miniștri după miniștri „în vizitele în Diaspora”, dar pe care v-ați prefăcut că nu le vedeți.

Nu știți care tinere? Cele care n-au ie și nu au în program dansuri și strigături tradiționale… Dar spectacolul pe care-l oferă ele e la un pas să se transforme în datină.

Trebuie să recunosc că sunt aproape pe punctul de a crede că veți face un program pentru nefericiții care dau un sac de bani să meargă „la lucru-n străinătate” și se trezesc abandonați prin stații de autobuze cu „Ghidul muncitorului român în străinătate” în buzunar.

Mă întreb și implicit întreb (nu aștept răspuns) cum vă simțiți în mașinile voastre luxoase „de serviciu” atunci când veniți în Diaspora și vedeți că cerșetorul de la semafor vă bate-n geam și vă spune: „on iuro?”.

Cât de inocenți, ca să nu zic proști,  ne credeți atunci când veniți și ne povestiți despre eforturile pe care le faceți pentru ca noi să ne întoarcem „acasă”?

Ne scuzați, conștient sau nu, România este „acasă” dar nu mai este căminul nostru. Ne-am făcut cămin prin țări străine, unde nu rămânem cu gura căscată când suntem tratați ca niște oameni.

Venim „acasă” doar vara și-n scurta perioadă pe care o petrecem alături de cei dragi ni se amintește la fiecare pas de ce am ales ca să plecăm.

Diaspora a rămas ultima redută pe care lupta voastră de a căpăta mai mult nu a putut să o cucerească.

Diaspora, chiar la mii de kilometri, încă mai simte românește chiar dacă „lucrați” din greu să ne extirpați orice dorință de a rezista.

Vreți să credem că vă pasă de noi? Bezmetici pioni pe o tablă de șah unde finalul s-a decis înainte de a începe jocul.

Ne dați doar ce vă cade printre degete și când aveți vreun folos din partea noastră. Dacă în România nu s-a făcut aproape nimic corect și cinstit sau în folosul omului de rând, de ce ar trebui să credem că veți face asta pentru românii din Diaspora?

Ne blagosloviți cu vizite superbe, dar sterile. Pe cât de împopoțonate pe atât de seci.

Când „vizitați comunitatea” promiteți lapte și miere, cum ajungeți la București… uitare.

Vreun gânditor care n-a putut să-și facă liniștit somnul de frumusețe politică și-a adus aminte de vechiul „Dezbină și cucerește!” și l-a transformat într-un plan. Atunci când Diaspora a început să-și arate adevărata forță s-a trecut la realizarea lui. Iar cel mai mare rău se face cu binișorul.

În mărinimia iubiților conducători a fost creat Departamentul Românilor de Pretutindeni, care evident avea ca fundament „românismul”.

Scandalurile despre unii președinți de asociații care s-au îmbogățit pe banii statului român încă mai răzbat în fața opiniei publice. Dar asta numai în campanii, că după aceea „tăt îi normal”!

Deși i s-a mai închis pumnul, Departamentul n-a putut să se dezbare de „prieteni, cunoștințe și rude”.

Și ca să mai arunce un pic de praf în ochii Diasporei, l-au transformat într-un un măreț Minister.

De fapt, au vopsit un gard și au schimbat plăcuța de la intrarea în clădire. Au renovat și interiorul, l-au transformat în loc de joacă: „uite demisia, nu-i demisia!”, „baba-oarba la aprobarea proiectelor”, „bara-n foc, la evaluare”, „țară, țară vrem pile, la decontare”.

Ba chiar ți se și cântă „podul de piatră s-a dărâmat” dacă nu dai corespunzător din codiță.

Dacă la evaluarea unui proiect se demonstrează că atotputernicul coordonator a greșit, nu contează dezastrul pe care l-a produs prin incompetență, este certat cu blândețe, după care este trimis să zburde liber printre proiecte.

Din cadrul Sesiunilor de acordare de Subvenții nu lipsește „ăluia i-a dat, mie de ce nu mi-a dat?” și de aici la scandaluri, bârfă și râcă în comunitate nu e decât un pas.

Ca să nu mai vorbesc de nebunia „acordării subvenției”… un adevărat spectacol ieftin îmbrăcat într-o mărinimie lacrimogenă.

Opriți-vă! Ori ne lăsați în pace, ori ne ajutați cu adevărat, dar nu ne mai învrăjbiți!